Muzeul în presă

Muzeu etnografic deschis la Trușești

Elena și Marin Chiponcă, intelectuali din Trușești, au pus în decembrie 2003 bazele unui proiect care a fost finalizat în noiembrie 2007. Pe un teren proprietate personală au ridicat o casă tradițională, care a fost utilată cu obiectele specifice unei gospodării țărănești autentice. Obiectele adunate de la gospodari din zonă au toate o vechime de peste 50 de ani. Întreg proiectul a fost finanțat din bugetul familiei Chiponcă. Singura dorință a soților este ca botoșănenii și nu numai ei să viziteze "Colecția publică etnografică Elena și Marin Chiponcă", pentru care s-a primit deja un aviz prealabil din partea Ministerului Culturii si Cultelor. Această colecție rivalizează, însă, prin multitudinea și valoarea exponatelor, cu orice muzeu de etnografie. "Când am văzut totul gata am simțit că am îndeplinit dorința mamei mele. Toate promisiunile pe care le-am făcut străbunilor mei le-am respectat cu sfințenie. Îmi doresc foarte mult să vină multa lume aici. Pentru o clipă aș vrea să se simtă fiecare in casa bunicilor. În casa copilăriei lor", spune Elena Chiponcă.

Colectie de obiecte uitate

Inaugurarea muzeului de la Trusesti s-a facut cu mare fast. A fost oficiata o slujba de sfintire, iar gazdele au pregatit pentru multimea de oaspeti bucate traditionale. Elena si Marin Chiponca au primit din partea Directiei de Cultura o diploma de excelenta pentru "initiativa, stradanie, respect, credinta si iubirea fata de traditiile stramosesti". Data fiind amploarea evenimentului, la Trusesti au fost prezenti mesteri populari angrenati intr-un proiect transfrontalier, desi inaugurarea muzeului nu are nicio legatura cu derularea acestui proiect. Singura implicare a celor din conducerea culturii botosanene a fost sprijinul acordat de Dana Petrariu, directorul Directiei de Cultura, si etnograful Angela Paveliuc Olaru in aranjarea obiectelor traditionale in incinta casei.

Curtea casei a fost amenajata cu migala. Si aici au fost dispuse obiecte traditionale. Despre ele Elena Chiponca vorbeste ca un veritabil etnograf. In curte se afla tocila pe care taranii isi ascuteau uneltele in gospodarie, scarleica folosita la fabricarea franghiilor si fieraria. Nu lipsesc sania, carul, prepeleacul pentru oale. In cerdacul casei gasim un alergator folosit la urzit, chiua cu care gospodinele bateau seminte de canepa pentru julfa, o lada de zestre, melita si melitoiul. "Langa ele este lautul, un suport din lemn si covata unde se spalau copiii. Langa aceasta se afla o alta covata mare in care se facea aluatul inaintea sarbatorilor de peste an", explica Elena Chiponca. Desi cu o vechime considerabila, toate aceste obiecte sunt bine pastrate. Fiecare exponat a fost curatat cu migala, iar un batran tamplar a facut reparatiile care se impuneau. Odata cu intrarea in casa gasesti alta lume. E casa bunicilor sau casa din povesti, cu gutui in ferestrele strajuite de perdele alese la care proprietara a crosetat cu grija dantelaria. Casa are doar o tinda si o camera mare si este acoperita cu sindrila. "Stativele sunt de la mine de acasa. Rasnita era nelipsita in gospodarie. Mai avem aici opinci din piele de porc, suman, palarie, mai multe traiste, masa circulara", mai arata Elena Chiponca.

Lectii cu obiceiuri de Craciun si Anul Nou

In camera, coltul cu icoane este strajuit de un prosop. Pe perete o cusatura pe panza de in tesuta in casa, din 1935. Pe laita troneaza zestrea. In general, in casele moldovenilor, zestrea trebuia sa ajunga pana la pod, fiind o dovada de bunastare. Pe culme sunt aranjate cu grija straie taranesti.

In centrul camerei se afla un leagan pentru copii. Pe grinda sunt expuse gheme pentru tesut, fuse si busuioc. Cel mai valoros obiect din muzeu este o lopatica din lemn cu care sa aranja mamaliga. Decorul este intregit de o strachina din lemn, foarte veche, si de untelnita. Cuptorul este functional. In incapere mai sunt covoare, laicere. Oglinda cu margine din lemn modelata este si ea foarte veche. Sotii Chiponca detin mult mai multe obiecte traditionale care vor fi expuse dupa amenajarea unui spatiu adecvat. In acelasi timp, ei tin sa multumeasca pentru sprijinul acordat in amenajarea muzeului directorului Dana Petrariu si etnografului Angela Paveliuc Olaru. De Sarbatori, la muzeul din Trusesti vor veni elevi de la mai multe scoli din Botosani. Sotii Chiponca vor pune in curtea casei traditionale un brad mare, langa care vor fi prezentate obiceiuri de Craciun si Anul Nou.

Virginia Constantiniu, 17 decembrie 2007
Monitorul de Botosani

Muzeul sătesc Elena și Marin Chiponcă din Trușești județul Botoșani

Este o mare bucurie când întălneşti, astăzi, oameni care înţeleg să păstreze pentru posteritate valori ce aparţin civilizaţiei tradiţionale româneşti, reuşind acest lucru, cu sacrificii şi deosebită trudă.

Aşa s-a întâmplat la Truşeşti unde familia Elena si Marin Chiponcă – inginer de profesie – a organizat un muzeu sătesc a cărui deschidere a avut loc la 8 noiembrie 2007,   zi de mare sărbătoare religioasă – Sfinţii Mihail şi Gavril.

Elena Chiponcă a colecţionat, cu pricepere şi pasiune, obiecte etnografice din zonă, aparţinând inventarului casnic şi gospodăresc (textile de interior, obiecte de port, ceramică ţărănească, mobilier, obiecte folosite la prelucrarea cânepei şi lânii, stative, furci tors, ş.a. )

Paralel cu colecţionarea acestor obiecte, familia Chiponcă a construit şi casa menită să adăpostească viitorul muzeu. De remarcat este faptul că la construcţia acestei case au lucrat meşteri, ţărani din localitate, care au respectat intocmai planul şi detaliile tehnice ale casei ţărăneşti tradiţionale, cu tindă şi camere de locuit.

În felul acesta, familia Elena şi Marin Chiponcă, oferă celor interesaţi tipul de casă aparţinând, în special, secolului al XIX – început de secol XX, când acest tip de casă era frecvent întâlnit. Prezenţa prispei pe cele patru laturi ale casei constituie încă un argument in sprijinul celui anterior.

În tinda casei neâncălzită (caracteristică în Moldova) se remarcă prezenţa râşniţei, nelipsită din acest spaţiu, în locuinţa tradiţională, chiua de pisat, grâul pentru colivă, saci cu făină de grâu şi porumb, cu nuci ş.a.

Tot aici găsiţi si alte ustensile casnice aflate la îndemâna gospodinei, cântare de epoca, tot felul de recipiente etc. Rezemată de un perete se află masa joasă cu trei picioare – masă ce nu avea loc fix în interiorul ţărănesc tradiţional. Trecând din tindă în camera propriu-zisă locuită de întreaga familie, remarci cele patru centre de greutate ale interiorului acestei case: colţul cu sistemul de încălzit şi preparat hrana, colţul cu patul, colţul cu laviţele (laiţe) şi colţul cu blindarul – respectându-se in felul acesta “schema” de organizare a interiorului ţărănesc din Moldova, pentru perioada amintită.

Colţul cu sistemul de încălzit şi preparat hrana cuprinde aici vatra de cuptor şi soba cu plită. Oalele de sarmale de pe vatră, ceaunul din tuci pentru mămăligă aflat pe plită, fundul din lemn pe care se răsturna mămăliga, alcătuiesc inventarul obişnuit al acestei părţi ale încăperii, bucurându-se de o îngrijire şi atenţie deosebită din partea gospodinei.

Cele mai frumoase păretare, lăicere şi scoarţe împodobeau peretele lângă care se afla singurul pat din cameră. Nici de data aceasta nu se întămplă altfel. Pe peretele de lângă pat se află dispuse în registre orizontale păretarul ţesut din lână, având un decor alcătuit dintr-o succesiune de pătrate, lăicerul ţesut “în scaune” (dungi de diferite culori şi dimensiuni) şi scoarţa cu motive geometrice şi floral stilizate toate având o simbolistică deosebit de interesantă, asupra careia nu ne putem opri din lipsă de spaţiu.

La capătul patului se află lada de zestre pictata cu motive florale, într-o compoziţie aerată si plină de farmec. Pe ladă este aranjată cu grijă zestrea (scoarţe, lăicere, păretare, saci, plapume, perne) ce ajunge de obicei, până la tavanul casei.

Deasupra patului se află (culmea) o prăjină din lemn acoperită cu o prostire (cearceaf din pânză de casă) având dantele lucrate cu igliţa, pe care sunt aranjate piese de port: cămăşi femeieşti şi bărbăteşti, catrinţe, brâie şi bârneţe. Laviţele dispuse în unghi drept pe lângă pereţi, completează în continuare decorul încăperii atât de bine gândit. Şi acestea sunt acoperite cu lăicere având acelaşi decor “în scaune”. În colţul de lângă uşă se află dulapul de bucătărie şi blindarul cu oalele de mâncare, din ceramică, oale de lapte, căniţe pentru vin şi apă, străchini de diferite mărimi ce aşteaptă să fie folosite de căseni. În colţul dinspre răsărit, se află icoana aşezată pe o poliţă specială “iconar”, candela, busuiocul şi mlădiţele de salcie păstrate de la florii.

Ghemele de lână cu fuse înfipte în ele alternând cu mănunchiuri de busuioc, aflate pe grinda principală a casei, completează atmosfera dându-i o notă de naturaleţe în plus.

Ştergarele de la geam şi uşă, prostirile de pat şi de culme, năfrămile împodobite cu motive cusute cu mâna sau cu dantelă lucrată cu igliţa contribuie la frumuseţea de ansamblu a acestei case modeste în aparenţă.

În jurul casei, ca într-o ogradă adevarată, se află prepeleacul pentru oale, carul cu jug, tocila pentru ascuţit cuţitele, iar într-un spaţiu acoperit, organizatorii au expus întreg inventarul necesar prelucrării cânepei şi lânei, alături de alte ustensile gospodăreşti.

Toată această realizare a soţilor Elena şi Marin Chiponcă merită recunoştinţa şi felicitările cele mai motivate din partea tuturor!

Prof. Angela Paveliuc Olariu,
Doctor in etnografie
Revista Țara de Sus nr. 3-4 - 2007

Truşeşti: povestea ţăranului român autentic

În localitatea botoşăneană Truşeşti, într-o căsuţă simplă cu o cameră şi o tindă, cu podeaua rară şi lut pe jos, o mamă îşi linişteşte nou-născutul într-un leagăn de lemn în care a aşternut pînză albă, de in. După sobă alţi doi copilaşi se lăfăiesc în păturile călduţe. Patul lung de trei metri ascunde mogîldeţele a încă cinci copii, înveliţi pînă la gît, peste care Moş Ene a trecut demult. Pe laiţă, tata se odihneşte după ce peste zi a trudit din greu în gospodărie. Doar mama a rămas trează. Cu piciorul leagănă copilul, toarce din fuiorul aşezat la brîu şi are grijă să nu dea mîncarea în foc. Pare o altă Smărăndiţă, o ţărancă autentică, pe cale de dispariţie.

Promisiunea

Este doar o poveste pe care o ţese interiorul Muzeului etnografic de la Truşeşti, unde s-a concentrat toată frumuseţea satului românesc, toată duioşia şi toată simplitatea ţăranului.

Din stradă, micul muzeu arată de parcă a reuşit să oprească timpul: alei, pomi fructiferi, o căsuţă cu cerdac, cu prispă, cu ferestrele ca doi ochi frumoşi, cu uluci şi aerisitoare pentru pod. Pare că ar avea măcar vreo 200 de ani. În realitate, construcţia este nouă şi a fost nevoie de patru ani ca să se poată reconstitui realitatea altor vremuri. Dacă nu ar fi oameni ca doamna Elena Chiponcă, proprietara muzeului, cu siguranţă că tradiţia s-ar pierde. Femeia, inginer agronom, a studiat cu cei mai buni profesori universitari din Iaşi şi a lăsat centrul cultural al Moldovei pentru a deveni o ţărancă autentică.

Elena Chiponcă a anticipat că lumea satului de altădată se destramă ca o perdea de fum, iar acei bătrînei frumoşi de odinioară dispar unul cîte unul, lăsînd loc unor oameni cu suflete găunoase. "Eu am făcut toate astea pentru sufletul meu, pe cheltuiala exclusivă a familiei mele. Cred că din prea multă dragoste pentru străbunii mei. Am trăit cu mama mea 30 de ani în aceeaşi casă. Întîmplarea a făcut ca mama mea să aibă o moarte subită, însă în preziua morţii m-a rugat că dacă se va întîmpla ceva cu ea, să-i promit că nu voi modifica nimic din căsuţa ei şi voi păstra cu sfinţenie toate lucrurile pentru că altfel nu voi putea explica nepoţilor ei cine a fost ea. Am fost atît de afectată încît am vrut să-i îndeplinesc dorinţa. Am vrut să se bucure toată lumea de ce mă bucuram eu şi am construit acest muzeu. Mi-a luat patru ani în care am făcut schiţe, am fotografiat case bătrîneşti. Am căutat să fie o casă frumoasă, asemănătoare cu a bunicilor mei, în care am adunat de la ţărani toate lucrurile astea. Am amenajat totul cu ajutorul doamnei Angela Olaru, doctor în etnologie. Obiectele sînt vechi de sute de ani", a spus Elena Chiponcă.

Fiecare obiect are povestea lui. Cămăşuţe din in, casînca, broboada, catrinţa, batista de pus la brîu pe care gospodina casei o broda şi pentru ea şi pentru soţ, toate sînt aşezate pe culme, acoperite cu "prostirea" culmii. Pernele cu dantelă la capete, peste coşteiul roşu, frumos şi curat, sînt aranjate perfect pe lada de zestre. Covoarele sînt ţesute în casă, iar unul dintre ele este estimat a avea 200 de ani. Apoi păritarele în pătrate mari, pătrate mici şi "în dame" sau "în scaune", sînt bătute în cuie pe pereţi dînd culoare şi frumuseţe. Pe iconar stau sfinţii Mihail şi Gavril şi lumînarea de la Paşti, lîngă candeluţă. Busuiocul nu lipseşte, pentru că este trebuincios omului de la naştere pînă la moarte. Prosopul de la icoană este ţesut din in, în casă, în stative. "Tot ce vedeţi aici este lucrat de mîna omului, nu este nimic fals, nimic adus din industrie. Toate obiectele care sînt aici ştiu de unde sînt şi cine le-a purtat. O cămăşuţă o am de la o familie din Săveni, Ababei, iar alta familiei Marocico. Catrinţa, cusută în rîuri, şi casînca sînt din zonă", a dat asigurări dna Elena.

Zestrea fetei modeste

Ţărăncile de altădată munceau foarte mult şi făceau în casă tot ce aveau nevoie, de la haine pînă la mîncare. De aceea tot locul din casă era perfect. Scoarţa aşezată pe pat nu depăşea niciodată marginea pentru că femeia voia să-şi arate prostrirea patului, cearşaful, frumos croşetat, din dantelă. Cu cît avea mai multă pînză lucrată cu atît era mai gospodină. "Ţăranii din zona noastră aveau mulţi copii. Bunica mea a avut 16! Din acest motiv paturile erau atît de mari, pentru că pruncii dormeau de-a latul, iar părinţii dormeau pe lăiţe. Zestrea de aici de la noi, în muzeu, este pregătită pentru o singură fată. Aşa era tradiţia, pe măsură ce mărita una, trebuia să pregătească zestrea pentru o altă fată. Zestrea era alcătuită dintr-o ladă în care se ţinea pînza subţire. Pe ladă erau aşezate covoare, aşternuturi din cînepă, măcar un oghial, dacă nu mai multe, măcar cîteva pernuţe mai mici. Zestrea, cel puţin în părţile acestea, trebuia să ajungă pînă în podeală. Noi avem pregătită zestrea pentru o fată mai modestă. Femeile se îmbrobodeau cu batic alb cu danteluţă pe margine, ajuraşi îi spuneau, baticaş cu ajuraşi, iar peste asta se punea broboada asta, casînca, mai tîrziu cînd era foarte frig puneau berta. La căsătorie, cel puţin aici în zonă, fetele primeau de la soţii lor o bertă, iar fetele mai înstărite primeau foşanetă, o dantelă foarte frumoasă pe care o puneau pe cap. Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-o biserică şi toate femeile au capul acoperit cu baticaş sau cu bertă, nerujate, nemachiate şi cu costum naţional îmbrăcate", ne-a dat dna Elena un exerciţiu pentru suflet.

În blidar, străchinuţele stau aranjate, alături de ţoi, sau sfertar, o măsură cu care ţăranii cumpărau ulei de la dugheană, "Nu cumpărau ca acum, cu baxurile", glumeşte dna Elena. Nu lipseşte nici ţoiul de jumătate, pentru vin. "Cuptorul era principalul centru de greutate dintr-o casă, soba cu vatra îi încălzea şi la plită făcea mîncare. Tot timpul anului gospodina stătea în jurul vetrei. Aici în cuptor coceau plăcintele şi cozonacii. Avem oale de lut în care se făceau sarmale, chiupuri în care umpleau borşul, dar şi o găletuşă de lemn, cofă, cu care aduceau apă de la fîntînă. Foarte veche este şi lopăţica cu care ţăranii tăpşeau mămăliga după ce era gata pentru a fi răsturnată. Se tăia cu sfoara în atîtea bucăţi cîţi erau în casă. Fiecare primea cîte o strachină cu mîncare şi o bucată de mămăligă. Să nu uităm tivda, o plantă din familia bostănoaselor. În ea se punea lapte, apă sau vin şi se astupa cu un ciucălău. Ţăranii tăiau partea de sus şi păstrau sarea", am mai aflat de la gazda Muzeului Etnografic.

Foşălăii şi jufla

În tinda casei, care pe vremuri era neîncălzită pentru că avea şi rol de cămară, se regăsesc toate cele trebuincioase ţăranului român pentru a fi considerat un bun gospodar. Ciubăraşul, chiua în care se bătea sămînţa de cînepă după ce se prăjea. Aici se pregătea ingredientul principal pentru o prăjitură iubită în acea vreme, jufla. Într-un cui, stă aşezată o talancă pentru cel mai frumos berbec, un foarfece pentru tuns copiii şi oile, un cîntar de epocă, letca, pieptenele pentru scărmănat. Nu lipsesc din tindă foşălăii. Expresia "Dacă intri în foşălăii mei" are origini sănătoase. Ustensila, formată din ace, necesară la scărmănat lîna este într-o stare bună de funcţionare, chiar dacă anii şi uzura au lucrat intens. "De obicei, în tindă, se puneau saci cu făină. Aveam şi noi, dar veneau şoriceii şi am renunţat. Stativele erau aduse iarna în casă şi se puneau în mijlocul casei unde se ţesea toată iarnă. În fiecare casă ţărănească era găsită rîşniţa, pe care o avem şi noi aici. Cel puţin în casele cu mulţi copii se găsea. Se puneau grăunţele şi se învîrtea piatra care le măcina. Crupele rezultate se foloseau la sarmale sau hrană la pui, iar făina cernută era pentru mămăligă. Ţăranii preţuiau lucrul pentru că era muncit de mîna lor. Numai cine nu munceşte nu apreciază", ne-a spus cu tristeţe dna Elena.

Continuitate

Muzeul a fost inaugurat în 2007, iar vara este o frumuseţe. Pomii verzi ascund discret casa micuţă, iar curtea e plină de flori plantate în trei culori, roşu, galben şi albastru. Totul, din dragoste pentru străbuni. "Nu e plăcere mai mare decît să vezi ţăranii îmbrăcaţi frumos, să-i asculţi vorbind, să-i vezi muncind, mai ales la coasă. Am acolo un brîu cu o teacă din lemn, prinsă la brîul ţăranului, care era pe jumătate cu apă, în interior puneau cutea, cu care ascuţeau coasa. Erau atît de calculaţi în tot ce făceau la munca cîmpului pentru că omul nu venea pînă la ulciorul de apă, în capătul parcelei, ca să-şi umezească cutea pentru a ascuţi coasa. Îşi calcula fiecare timp de lucru. Aşa cum în fabrică se normează timpul de lucru. Ţăranii nu aveau nevoie de normatori care să le cronometreze timpul de lucru pentru o anume operaţie. El ştia foarte bine, nu voia să piardă timpul. Dacă s-a pornit la cosit, se uita pe cer pentru a aprecia timpul. Omul are pe pămînt toate cele necesare traiului, dar trebuie să le caute. Şi asta se va găsi doar prin muncă", lăcrimează femeia inimoasă.

Tradiţia strămoşească este pe mîini bune, dacă apreciem realizările cele mai mari ale Elenei Chiponcă, cei doi copii. Camelia, fiica ei, este medic în Iaşi, iar Nadir, băiatul, este economist la Botoşani. "Copiii mei au fost crescuţi mai mult de mama mea şi au aceeaşi dragoste faţă de aceste lucruri. Înainte de a se căsători, fiica mea, Camelia, a primit de la mama mea, ca zestre, feţe de masă ţesute în casă, cu dantelă pe margine, prosoape ţesute în casă şi le aşază la sărbători. O întreb: A fost cineva la tine să le aprecieze?. Şi ea zice că Mamă, dar nu e nevoie, nu toţi sînt crescuţi la ţară. Fiica mea croşetează, împleteşte, toate obiceiurile de femeie gospodină le-a învăţat de la mama mea", se mîndreşte dna Elena.

Să nu le uităm nici pe cele două nepoţele, pentru că fetele duc mai departe tradiţia: pe micuţa Eliza şi pe cea mai mare, Alexandra, care are deja un costum naţional cusut de bunica. "Am stat două săptămîni să-i cos o ie, zi şi noapte, pînă mă toropea somnul, pentru că vreau s-o învăţ pe Alexandra ce înseamnă tradiţia străbunilor şi nu pot să fac asta decît arătîndu-i", ne-a destăinuit Elena Chiponcă. Pentru mamele de astăzi are un sfat de suflet, în ton cu realitatea crudă care ne înconjoară: "Le recomand să comunice cu copiii lor, de cînd se nasc şi pînă pleacă la casa lor. Pentru că numai comunicînd copilul va deveni un OM. Dacă eu azi gătesc, copilul trebuie să gătească şi el cu mine, dacă eu prăşesc, trebuie să prăşească şi el cu mine, dacă eu citesc, trebuie să citească şi el cu mine. Şi uite aşa, copiii prind obiceiurile părinţilor".

"Eu am cunoscut familia Chiponcă şi pot să spun, cu mîna pe inimă, că sînt nişte oameni deosebiţi. M-au susţinut şi pe mine, şi comunitatea în care trăiesc. Într-un an, pe cînd eram medic la spitalul din Truşeşti, trebuia să aduc în comună un aparat Roentgen şi nu aveam bani de transport. Au fost primii care au sărit, au plătit transportul şi au adus aparatul. Astfel, m-au ajutat şi pe mine, dar şi comunitatea. În plus, de cîte ori sînt sărbători, vin la spital cu pacheţele pentru bolnavii internaţi. Fac multe gesturi de caritate. Ei şi-au găsit menirea în Dumnezeu şi îşi trăiesc frumos viaţa", ne-a spus dr Greta Alexe, consilier la ASP Iaşi, fost director al spitalului din Truşeşti.

• • •

Muzeul etnografic de la Truşeşti este deschis zilnic, iar intrarea este liberă. Pentru programari sunati la 0751-046180. Vizitatorii se pot alege cu o lecţie de simplitate, de frumos, de dragoste faţă de străbuni pe care nicicînd nu o vor uita. Pentru meritele lor, Elena şi Marin Chiponcă a primit din partea Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Botoşani diploma de excelenţă.

Liliana Anuţei, 13 decembrie 2008
Evenimentul Botosani